Norii se adunau deasupra curtii imense in interiorul careia cativa pufi ai vreunui salcam se alergau nelinistiti. Vantul adia tremurator si racoros, prea racoros...
Apoi, brusc, un sunet ca o plesnitura de bici. Lumina. Apa.
In cateva secunde eram asemeni unei sirene ce-si cauta drumul pietruit inapoi spre mare. Fuga ma linistea. Ma elibera de mizeria apasatoare. Oare si ceilalti se simteau la fel?
Cand fiecare cuvant ma loveste ca un glont incins, cand fiecare privire ma doare asemeni unui ac infipt adanc in ochi, atunci simt ca e timpul sa ma opresc. Sa ma ridic de pe scaunul meu confortabil si sa lovesc prostia drept in fata. Curajul ma orbeste. Ma inalt fara aripi caci mi le-a taiat. Orgoliul se intoarce incet, ma umplu asemeni unui rezervor cu benzina. Sunt puternica.
Si ce daca ploua cu bucati de creier? Nu sunt ale mele. Nu imi pasa...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu