Sunetul unei chitari reci si vechi umplea cerul de bucurie. Vibratia incordata si superba a corzilor cutremura intreaga strada. Acolo, in acel moment, se petrecea o minune.
Nu as fi vrut si nici nu as fi putut sa o impiedic din drumul ei. Era prea puternica, prea maiestuasa pentru mine, care, dintr-un motiv sau altul nu ii intelegeam inca toate tainele. Si cred ca nici el nu o facea.
Dar canta. Atat de frumos… Asa de sigur pe el si totusi atat de delicat. As fi putut jura ca nu voia sa o raneasca. Era gentil ca intotdeauna… Degetele lui albe se miscau intr-un ritm perfect pe firele de metal, in timp ce genunchiul si capul sau frumos creau o armonie sublima.
Simteam ca totul se petrecea doar acolo, ca restul lumii incetase sa mai fie si ca existam doar noi. El sa creeze magia iar eu sa ii fiu martora. Aerul nu imi mai ajungea, incetam incet, incet sa mai respir insa cu toate acestea, ma simteam mai vie ca niciodata. Eram eu. Insa ei erau prea puternici…
El si muzica lui, pictorul si pensula, zeul si slujitorii. Dar inca stateam acolo pe jumatate hipnotizata, fara simturi, fara glas.
Era doar el si muzica lui.
P.S: I'm not a princess, he's not a prince, this is not a fairytale...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu